Cuvânt înainte

În mai 1990 începeam, la Viena, unul din capitolele vieţii mele care avea să-mi absoarbă multă pasiune, multă energie şi foarte mult timp. Dacă aş fi ştiut că această aventură intelectuală va dura patrusprezece ani, poate că aş fi ezitat să accept rolul pe care colegii de la PEN International, în cadrul unei reuniuni din capitala austriacă, mi-l propuneau: acela de a reorganiza în România un Centru PEN care să continue tradiţia interbelică, ilustrată prin numele unor mari scriitori, dintre care foarte puţini supravieţuiseră perioadei comuniste. Situaţia era oarecum asemănătoare în toate ţările est-europene, eliberate în 1989 din dictaturile ce paralizaseră gândirea liberă şi obligaseră pe scriitori fie la obedienţă, fie la o luptă riscantă cu monopolul ideologic al partidului unic. Centrele PEN (sau „PEN Cluburile”) din aceste ţări fuseseră interzise la începuturile ocupaţiei sovietice, iar în perioada liberalizării post-staliniste au fost transformate, în cel mai bun caz, în instituţii ornamentale, folosite în ocazii speciale doar pentru a da o aparenţă democratică unor regimuri represive. Acum era timpul reactivării acestor nuclee de gândire şi conştiinţă liberă, iar mie şi colegilor mei ne revenea misiunea de a ne organiza şi de a ne reintegra în organizaţia mondială, cu sediul la Londra.

După o vară de consultări, după parcurgerea formalităţilor necesare, inclusiv înscrierea, nu lipsită de obstacole, în registrul organizaţiilor neguvernamentale din România, la 11 septembrie 1990 Centrul PEN Român renăştea, într-o şedinţă la care participau cei mai reprezentativi scriitori români, înscrişi pe baza unei declaraţii în care se declarau de acord cu Carta PEN, aşa cum fusese ea formulată în 1921 de către părinţii fondatori ai organizaţiei. Iniţiat în 1921 de un grup de scriitori englezi şi francezi, International PEN (acronimul PEN semnifică „Poets – Essayists – Novelists”) a fost prima şi este până azi singura organizaţie mondială a scriitorilor. Carta PEN, pe baza căreia funcţionează, a fost alcătuită ca un act de reconciliere intelectuală între scriitorii de dincolo de toate frontierele, după experienţa devastatoare a primului război mondial, care a fost o traumă pentru conştiinţele europene. În curând s-au înfiinţat centre PEN în multe alte ţări, care aderau atât organizatoric, cât şi individual, prin numele prestigioase ale marilor autori ai epocii: John Galsworthy, H.G. Wells, Thomas Hardy, W.B. Yeats, Arthur Schnitzler, Gerhardt Hauptmann, Maurice Maetherlink, Knut Hamsun, Romain Rolland, Anatole France, Benedetto Croce, Dîmitri Merejkovsky, Selma Lagerlöf, Thomas Mann, Vicente Blasco Ibanez, Rabindranath Tagore, Robert Frost... Cuprinzând treptat tot mai multe ţări şi toate continentele, organizaţia a devenit un veritabil parlament scriitoricesc, care se preocupă de drepturile profesionale, de libertatea cuvântului şi, nu în ultimul rând, de libertatea autorilor, cel mai activ dintre departamentele sale fiind comitetul „Scriitori în închisori”, preocupat de monitorizarea cazurilor de represiune din regimurile dictatoriale. În fiecare an, International PEN se întruneşte într-un congres, în care sunt adoptate rezoluţii, moţiuni, proteste şi sunt alese sau completate funcţiile de conducere. Dar, ca printr-o compensaţie, în fiecare an au loc şi fascinante festivaluri de poezie, spectacole, dezbateri teoretice. În timp ce „activiştii” se preocupă de supravieţuirea organizaţiei, scriitorii invitaţi se preocupă de supravieţuirea literaturii, ameninţată în esenţa ei de televiziune, de vulgaritatea subculturii.

PEN Clubul Român a fost creat în 1923 şi a avut printre iniţiatori pe Liviu Rebreanu. A avut o activitate remarcabilă, după cum se poate deduce din câteva caiete salvate de familia Cioculescu la arestarea lui Radu Cioculescu, remarcabilul traducător al lui Proust, şi care deţinuse mulţi ani funcţia de secretar al Centrului. Cioculescu a murit la scurt timp în închisoare, iar cei mai importanţi membri ai Centrului au fost şi ei arestaţi sau interzişi. [» Proces Verbal]

Odată cu reînfiinţarea, am încercat să facem legătura cu această tradiţie, întreruptă în urmă cu 46 ani. Unul dintre membri, dl. Barbu Cioculescu, ne-a pus la dispoziţie parte din arhiva unchiului său. Am invitat în ocazii solemne pe dl. Barbu Brezianu, remarcabilul scriitor şi istoric de artă, ca şi pe poetul Pan Vizirescu, foşti membri ai PEN Clubului anilor ’30. Am lansat în premieră un volum de Ştefan Neniţescu, un alt membru al PEN Clubului interbelic, care a suferit şi el represiunea comunistă.

În martie 1994, la moartea lui Eugen Ionescu am pregatit o seara comemorativa, la care au vorbit rude, colegi de generatie si exegeti ai marelui dramaturg.

In luna mai 1995 am organizat, in colaborare cu Academia Civica si Uniunea Scriitorilor o suita de manifestari aniversare, cu ocazia centenarului nasterii lui Lucian Blaga., o sesiune jubiliara la Universitatea din Cluj, un pelerinaj la cimitirul din Lancram si o seara de muzica si poezie la Conservatorul din Bucuresti.

Ca un omagiu adus marii literaturi promovată de compatrioţi ai noştri, am propus succesiv pentru premiul Nobel pe dramaturgul Eugen Ionesco (în 1993 şi 1994), pe eseistul Emil Cioran (în 1995) şi pe poetul Gellu Naum (în anul 2000). [» Propuneri Nobel]

 Anul 1990, când s-a reînfiinţat la noi Centrul PEN, a fost dominat, într-o măsură infinit mai mare decât cei următori, de o luptă intolerantă a structurilor vechi, care aparent fuseseră abolite în Decembrie, cu toţi cei ce înţelegeau să ia în serios libertatea plătită cu vieţile a peste 1100 de tineri. De aceea, încă de la început, Centrul nostru apărea ca un apărător al drepturilor şi libertăţilor proclamate de Chartă. În momentul reînfiinţării, când oficialii practicau lupta de clasă (vezi mineriadele), iar forţe oculte stimulau ura între naţionalităţi (vezi evenimentele de la Târgu-Mureş), Centrul PEN era forţa tolerantă care cerea, pe deasupra pasiunilor politice, respectarea libertăţii de conştiinţă şi de opinie, opunându-se cenzurii, protestând împotriva împiedicării circulaţiei ideilor şi netemându-se să critice deschis guvernul, administraţia şi instituţiile pentru abuzurile practicate. [» Proteste si motiuni]

În scurt timp au apărut noi centre PEN în imediata noastră apropiere: cel de limbă maghiară din România şi, imediat după proclamarea independenţei, cel din Republica Moldova. Am avut însă relaţii privilegiate şi cu alte centre din ţările ex-comuniste (polonez, maghiar, sloven, slovac, ceh, bulgar, macedonean, lituanian), pentru că scriitorii care au cunoscut opreliştile represiunii s-au regăsit în organizaţia mondială cu un ataşament sporit în comparaţie cu cei din lumea normală, de dincolo de fosta Cortină de Fier. Problemele pe care le-am discutat în cadrul celor cinci conferinţe zonale organizate direct de noi, în România, precum şi maniera în care i-am cointeresat pe colegii din alte zone geografice, au demonstrat o maturitate direct proporţională cu solidaritatea de destin care ne unea. Aceste conferinţe zonale au fost în:

Septembrie 1995 – „Scriitorul şi Puterea”, la Neptun

Iunie 1998 – „Scriitori în închisori: între libertatea fizică şi cea spirituală”, la Memorialul Sighet

Aprilie 2000 – „Mai multe limbi, o literatură, mai multe literaturi, o limbă”, la Iaşi

Iulie 2001 – „PEN cluburile europene, argumente ale viitoarei Europe unite”, la Sinaia

Iunie 2002 – „Literatura în situaţii conflictuale”, la Bucureşti

*

Dintre congresele mondiale desfăşurate din 1990 încoace, Centrul PEN Român a participat după conferinţele refondatoare de la Viena şi Paris (1990, 1991), la congresele de la Barcelona (1992), Dubrovnic (1993), Praga (1994), Santiago de Compostela (1995), Guadalajara Mexic (1996), Edinburg (1997), Varşovia (1999), Moscova (2000), Londra (2001), Ohrid (2002). Marea problemă a fost de fiecare dată aceea a găsirii sponsorilor pentru suportarea biletelor de avion. Astfel se explică faptul că nu am putut participa la congresele foarte îndepărtate din Brazilia şi Australia. Am fost în schimb prezenţi la conferinţele regionale organizate cu regularitate în Slovenia, Macedonia şi Ungaria.

Congresele desfăşurate în ţările din Europa Centrală şi de Est (Praga 1994, Varşovia 1999, Moscova 2000, Ohrid 2002), au fost dominate de probleme esenţiale ale creaţiei, sesizate de scriitori care şi-au văzut recâştigat dreptul la libertate şi au înţeles să lupte pentru colegii lor oprimaţi din alte sfere geografice, prin moţiuni de protest, adresări la foruri internaţionale, campanii de sprijin. Un congres mondial nu este un eveniment deosebit de atractiv, delegaţii fiind legaţi zile în şir de ordinea de zi, de dispute şi votări. Dar aceste probleme ţinând de coeziunea conştiinţei noastre profesionale ne-au făcut să ne simţim uniţi şi în egală măsură pasionaţi.

Am participat la lucrările mai tuturor comisiilor organizaţiei mondiale, dar când au fost probleme speciale am fost consultaţi de comisia cea mai activă, „Writers in prisons”, pentru că această comisie a activat şi în vremurile când România era sub dictatură şi se simţea chemată să intervină împotriva arestărilor abuzive (cum a fost cazul ziariştilor de la „România liberă”, în 1989).

Când, acum câţiva ani, am făcut o călătorie profesională în Vietnam, fiind inclusă într-o delegaţie a Uniunii Scriitorilor din România, m-am simţit obligată să intervin în favoarea a 15 colegi vietnamezi aflaţi în închisori şi care fuseseră semnalaţi opiniei publice mondiale de o rezoluţie a International PEN. Mi-am amintit atunci, văzând surpriza şi nemulţumirea de pe feţele activiştilor culturali, care se simţeau la adăpost de opinia publică, o întâmplare veche de aproape o jumătate de secol şi pe care o citisem într-un studiu despre relaţiile româno-franceze datorat unui universitar bucureştean. Atunci, în ianuarie 1956, secretarul PEN Clubului francez, dramaturgul Jean de Beer, fusese invitat la Bucureşti pentru a conferenţia la Institutul de Relaţii cu Străinătatea. Abia admisă în ONU, Republica Populară se bucura de orice oaspete occidental care îi trecea frontiera. Lui Jean de Beer autorităţile îi găsiseră imediat un omolog în persoana lui Victor Eftimiu, care până în urmă cu 15 ani ocupase o funcţie în PEN Clubul Român. Observând că în conferinţa sa se limitează la generalităţi, vorbind de libertatea creaţiei şi nu de zecile de scriitori aflaţi în închisori, cele mai mari somităţi politice (Petru Groza, Chivu Stoica, Miron Constantinescu) l-au chemat în audienţă solemnă, făcând din vizita sa un prilej de afişare politică. Iar Ministerul de Externe român şi-a felicitat ambasadorul de la Paris pentru succesul reputat, însemnând şi alte misiuni diplomatice să-i urmeze exemplul. Singura satisfacţie, de astă dată a dramaturgului Jean de Beer, a fost că, în raportul dat la rândul său în Franţa, a reprodus ca un stenograf discuţiile avute cu politrucii de la Bucureşti, nu de puţine ori cu ironie.

Acuitatea cu care scriitorii est-europeni privesc libertatea de conştiinţă a mutat pe umerii lor dezbaterea de idei în cadrul International PEN. Centrul PEN Român a fost apreciat ca unul din cele mai prestigioase în cadrul organizaţiei mondiale. Aşa se explică şi faptul că, în vara lui 1996, am fost propusă, printr-o rezoluţie a Centrelor PEN francez şi britanic să candidez la preşedinţia mondială a PEN-ului. Sprijinită evident şi de colegii români, am luat parte la Congresul de la Guadalajara (Mexic), urmând ca votarea mea să fie o simplă formalitate, căci nu aveam contracandidat şi, după difuzarea declaraţiei de intenţii, conform procedurii majoritatea celor peste o sută de centre din toată lumea şi-au exprimat în scris sprijinul în perioada premergătoare congresului. Dar mişcările de culise pe care le-am descoperit, legate nu de candidatura mea ci de însăşi definiţia organizaţiei, m-au făcut să iau o hotărâre surprinzătoare. În organizaţia mondială, care iniţial conţinuse câteva ţări europene (Anglia şi Franţa în primul rând) s-a produs o diluare considerabilă, fiind acceptate între timp centre regionale şi chiar reprezentând un singur oraş. Câteva delegaţii (în primul rând cea japoneză şi cea americană) au încercat să mute centrul de greutate din Europa, să schimbe Carta PEN şi să obţină finalmente transformarea organizaţiei de scriitori într-una de activişti culturali. În acest sens, japonezii au încercat să mute administraţia la Tokyo ceea ce a dus la demisia funcţionarilor londonezi. În noaptea de dinaintea votului (12 noiembrie) am hotărât să-mi retrag în semn de protest candidatura, iar în acest fel funcţia rămasă a fost reocupată, la propunerea mea, pentru încă un an de fostul preşedinte, dramaturgul englez Ronald Harwood. Am vrut să arăt în acest fel că o funcţie nu trebuie ocupată doar pentru satisfacerea propriului orgoliu şi am dat un semnal despre criza de identitate şi marele pericol care pândea organizaţia prin înstrăinarea de scopurile sale iniţiale. Şi, într-adevăr, puciştii au pierdut pe moment partida, iar în anii următori n-au reuşit să-şi impună programul care ar fi dus, practic, la lichidarea International PEN, influenţa lor fiind din ce în ce mai slabă. În anexă pot fi citite stenogramele câtorva intervenţii, începând cu a mea, din reuniunea plenară a delegaţilor de la Guadalajara. [» International PEN]

În încheierea mandatului meu, care a durat din mai 1990 până în mai 2004, vreau să sper că retragerea mea din funcţia de preşedinte al Centrului PEN Român nu va permite nici o sincopă în activitatea acestuia şi că, prin efortul colegilor, acesta se va menţine printre cele mai active şi valoroase, ca şi până acum. Şi mai sper că acest web-site se va completa cu numeroase alte acţiuni declanşate de Gabriela Adameşteanu şi Ioana Ieronim, pe care le-am ales azi, 12 mai 2004, prin votul majorităţii membrilor, ca preşedinte şi secretar al Centrului Român. Le urez succes şi le promit că voi continua să fiu alături de ele şi de ceilalţi colegi cu care am lucrat.

*

Nefiind remunerate şi implicând mari cheltuieli de timp, funcţiile de conducere ale Centrelor PEN presupun un sacrificiu consimţit de timp şi energie. Singurul venit al unui centru, care – dacă vrea să-şi respecte statutul neguvernamental – nu poate apela la fonduri statale, este teoretic cotizaţia membrilor, care, însă, chiar ea, nu poate acoperi cotizaţia internaţională, de 15 dolari/membru. Am obţinut ajutor, pentru achitarea cotizaţiilor faţă de trezoreria de la Londra, de la Uniunea Scriitorilor. De asemenea, pentru organizarea reuniunilor zonale am primit sponsorizări de la fundaţiile germane „Hanns Seidel” (Sighet), „Konrad Adenauer” (Iaşi) şi „Friedrich Ebert” (Sinaia), cărora le mulţumesc pe această cale. Fundatia pentru Cultura si Drepturile Omului a fost sponsorul principal al întâlnirii despre „Literatura în situaţii conflictuale” de la Bucureşt.

12 mai 2004                                                                 Ana Blandiana